Participanții la cel de-al Doilea Război Mondial sunt considerați ca aparținând unuia dintre cele două blocuri: Axa și Aliații. Mai multe alte țări mici, precum Olanda sau Grecia, au participat la război, cu toate că erau sub ocupație. Unele țări (printre care Franța și România după 1941, Italia după 1943) au avut forțe armate în ambele tabere. Altele au trecut dintr-o tabără într-alta (printre care România, la 23 august 1944). O importantă diferență față de Conferința de pace de la sfârșitul Primului război mondial, la care participaseră toți beligeranții învingători, este faptul că în 1945 numai patru au figurat ca puteri victorioase : SUA, URSS, Anglia și China, deși peste cincisprezece state au luptat de partea Aliaților, dintre care opt state europene.

​

Puterile Axei au fost constituite, la început, din Germania, Italia și Japonia, care, angajându-se să se apere între ele în cazul unei agresiuni din partea altui stat prin Pactul Tripartit din 1940, au adăugat încă trei sfere de influență celei difinite în 1939 pentru URSS prin Pactul Molotov-Ribbentrop, ajugând astfel la o împărțire a lumii în 4 sfere de influență. Acest nou pact tripartit a înlocuit vechiul Pact Anticomintern germano-japonez din 1936, la care Italia aderase în 1937. Guvernul fascist spaniol al lui Francisco Franco a fost un sprijinitor al Axei în perioada războiului, Spania rămânând, însă, pe plan militar neutră în conflict. Mai multe state mai mici pot fi, de asemenea, numărate, pentru unele doar pentru o perioadă, printre țările Axei: Ungaria, Bulgaria, Slovacia, Croația, România, Franța vișistă și Finlanda (în cele două din urmă cazuri, părerile sunt împărțite).

​

Printre puterile Aliaților, așa numiții Cei Patru Mari, se aflau: Anglia (din 3 septembrie 1939), Uniunea Sovietică (din iunie 1941), Statele Unite ale Americii (din decembrie 1941) și China (se afla în război cu Japonia încă din 1937).

​

La 23 august 1939, chiar înaintea izbucnirii în Europa a celui de-al Doilea Război Mondial, URSS și Germania au semnat un pact de neagresiune, cunoscut în istorie sub numele de Pactul Molotov-Ribbentrop, care, printre altele, împărțea în mod expansionist Europa Răsăriteană în două regiuni de influență. Dar, Germania a încălcat pactul de neagresiune, invadând URSS, în 1941. SUA se ghidau în politica externă după liniile directoare trasate de Doctrina Monroe, prin care se stabilea că, atâta vreme cât țările europene nu se amestecau în afacerile americane, nici America nu trebuia să se amestece în problemele europene (inclusiv în războaie). SUA au intrat în război abia după Atacul de la Pearl Harbour și declarațiile oficiale de război ale Japoniei și Germaniei, când interesele americane, marina militară și transporturile maritime deveniseră ținta atacurilor Axei.

​

Țările care au ales să rămână neutre în conflagrație, au fost privite cu neîncredere de ambele tabere și deseori au fost presate să contribuie, într-un fel sau altul, la eforturile de război ale vecinului mai puternic. Țările care nu participau la conflict în mod direct aveau, totuși, interese legitime să vadă învingătoare una dintre părțile angrenate în conflagrație. De exemplu, Elveția neutră era considerată, în general, favorabilă Aliaților, în timp ce Spania era considerată favorabilă Axei, în ciuda faptului că nici una dintre aceste țări nu a aderat la una dintre alianțele menționate, că rețelele de recuperare a aviatorilor Aliați doborâți în Europa occidentală erau tolerate în Spania în timp ce bancheri precum François Genoud lucrau pentru statul nazist în Elveția. Astfel de situații au transformat țările neutre în arene de înfruntare pentru serviciile de spionaj ale țărilor beligerante.